Ce ai voie să pui într-un AI public — și ce nu trebuie să ajungă acolo niciodată

Undeva în firma ta, aproape sigur, un angajat a lipit deja într-un AI public un text cu nume de clienți — nu din rea-voință, ci pentru că unealta e utilă și nimeni nu i-a spus regulile. Ca să le poți stabili, ai nevoie de trei distincții. Prima: versiunile gratuite pentru consumatori și cele de business sunt produse diferite din perspectiva datelor — la conturile gratuite, conversațiile pot fi folosite implicit pentru antrenarea modelelor, în funcție de setări; ofertele de business și API-urile vin de regulă cu angajamente contractuale că datele tale nu antrenează modele și cu controale administrative. Cine folosește AI în firmă cu date reale are nevoie de varianta cu contract, nu de cea cu cont personal. A doua: GDPR nu dispare pentru că unealta e la modă — datele personale ale clienților trimise unui furnizor de AI înseamnă o prelucrare care are nevoie de temei, de contract de prelucrare cu furnizorul și de mențiune în informarea ta de confidențialitate; „am dat datele la AI să-mi scrie oferta” nu e categorie legală recunoscută. A treia: dincolo de date personale, există secretele comerciale — prețuri de achiziție, contracte, strategii — pentru care întrebarea nu e legală, ci de prudență pură: nu pui în unelte necontrolate ce nu ai pune într-un e-mail către un necunoscut. Concluzia practică nu e interdicția — productivitatea e reală și concurența o folosește — ci canalizarea: conturi de business plătite, o listă scurtă de unelte aprobate, reguli scrise despre ce date intră și anonimizare acolo unde se poate. Pentru fluxurile cu date sensibile la volum, pasul matur e integrarea prin API cu garanții contractuale, unde controlezi tehnic ce pleacă și ce se păstrează.